Peste țară, din nou se lăsa noapte grea, Fiara cruntă a lumii, fulgerând se-nturna, Se-adunau peste zări plinitori de mărire, Ca o mie de nori ne călcau în neștire. Trebuia să pierim, să ne sfâșie noaptea, să ne piardă pe toți, să ne smulgă departea, Însă neîngenunchiați, neclintiți în urgie am rămas, și-ntre noi Mircea Vodă veghea. Se-mpietrea printre noi moartea-n chip de săgeată, Prefăcută în sabii din toți se-nfrupta. Se-adâncea-ncrâncenarea, căci pieream spre-a rămâne Fii ai plaiului nostru străbun și stăpân. Trebuia să pierim, să ne sfâșie noaptea, să ne piardă pe toți, să ne smulgă departea, Însă neîngenunchiați, neclintiți în urgie am rămas și-ntre noi Mircea Vodă veghea. Am învins acea zi, am răpus acea fiară, Iar pustiul lăsat l-am umplut cu iertări. Ne-am făcut frați de cruce pentru a mia oara Cu pământul din care pe veci ne-om trupa. Trebuia să pierim, să ne sfâșie noaptea, să ne piardă pe toți, să ne smulgă departea, Însă neîngenunchiați, neclintiți în urgie am rămas și-ntre noi Mircea Vodă veghea. De-o fi să pierim, să ne piardă noaptea, să ne-nfrângă pe toți, Să ne smulgă timpul, zori să ne petreacă, să ne facem nori, Amară e soarta, grea e povara celor ce ne-au călcat. Mii de ani pământul îi va rătăci, îi va-ndepărta. De va fi să pierim, să ne sfâșie noaptea, să ne piardă pe toți, să ne smulgă departea Ne-om preface-n cărări să vă amăgim pasul, Vom renaște-n păduri, să vă-ngrozim popasul, Preschimba-ne-om în glod și în munți și în iarbă, În întinderi de duh ce-or începe să fiarbă, Tot tarâmul vom fi și străini veți petrece, Căci în orice gând rău Vă veți zdrobi.